Preocupată de istorie și de patrimoniu material și imaterial am fost de când mă știu. De anul trecut însă, de după moartea bunicului meu, istoria a căpătat pentru mine o cu totul altă însemnătate. Zilele trecute, la aflarea veștii care anunța moartea lui Neagu Djuvara, am retrăit stări similare cu cele declanșate de cea a bunicului meu. Am simțit cum ne mai dispare un stâlp al istoriei, un om stejar – cu noblețe și tărie de caracter…simt o tristețe pe care o simte probabil un copac când i se taie o ramură sau i se lovește rădăcina…îmi este tare greu să descriu hăul pe care o astfel de dispariție îl lasă, mai ales pe fundalul cocălăresc și pseudo-
„rezistent” al României actuale.

Simt să leg această stare de ce am simțit când am vizitat stațiunea Băile Govora…voi pune aici câteva fotografii și vreo două linkuri care să vă acompanieze și vizual povestea, însă nu vor reuși nici pe departe să redea starea de cruntă mâhnire pe care am trăit-o atunci. De fapt, pe fondul meu de optimism incurabil, era un amestec de: „hai că se poate să fie bine!” cu „ce naiba s-a întâmplat aici???”.

Nu mă voi lega de istoricul stațiunii în atricolul meu, dar las detalii pentru cei interesați de studiu. Ce mă preocupă este că ne dispar valorile, atât cele umane, cât și cele materiale, iar noi ne mândrim orbește cu rătăcirea fără rădăcini prin lume. Îmi place să călătoresc de numa’!!! – cred, însă, că e tare important să nu facem o ciorbă între a călători, a explora noi orizonturi, culturi și a ne uita rădăcinile și a ne plasa istoria la gunoi și bătrânii în azile.

Revenind la Băile Govora…locul este minunat! Vă invit să explorați pe îndelete regiunea și să citiți despre ce se întâmpla pe acolo acum un secol. Clădirile construite la început de secol XX sunt fascinante, au o măreție și un soi de rafinament specific acelor decenii. Există un romantism care te învăluie, ca o beție plăcută ce te poartă în timpuri în care bărbații se îmbrăcau frumos, citeau, știau BINE vreo 3 limbi străine și nu purtau adidași pe piciorul gol și pantaloni cu turul mai jos decât trebuie și tivul mai sus de glezne…

Aerul de acolo, apele minerale de acolo…sunt încă accesibile…haideți să nu le ignorăm acum pentru a le acorda importanță când vor fi puse la raft în sticlă albastră cu etichetă sofisticată, după ce vor face un drum de îmbuteliere lung prin Europa ca să ajungă înapoi acasă, la prețuri trăznet.

Invitația mea permanentă, anexată cumva tuturor articolelor postate în rubrica Locuri, este să deschidem ochii! Vă invit să vă uitați pe unde mergeți, nu numai când traversați strada, dar și când călătoriți. Să călătoriți cu trupul, sufletul și mintea la pachet și să vă înțelegeți istoria și să vedeți cât de asemănătoare sunt timpurile…cum se repetă istoria și cât de păcat este să risipim și să ne risipim.

Dacă am înțelege că locurile astea ascund povești minunate, poate multe dintre ele trăite de bunicii sau străbunicii noștri, poate am fi mai blânzi și mai respecuoși cu trecutul și am învăța să îl integrăm în mod constructiv în prezentul nostru.

Fotografii făcute de alți exploratori romantici găsiți aici, mini-reportaj făcut de televiziune aici, iar despre minunata clădire numită Pavilionul Central aici.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site is protected by wp-copyrightpro.com