V-am obișnuit cu articole simpatice și aducătoare de zâmbet și cunoaștere. Eiii bine, azi nu știu câte zâmbete aduce articolul meu…dar era musai să îl scriu. Tema de astăzi este legată de feminitate…de feminitatea rănită, reprimată, neînțeleasă. Sper ca bărbații ce îl citesc să nu vadă părțile negative, ci pe cele educative, că tot se zice că femeile ar trebui să vină și cu manual pentru o mai bună descifrare a complexității lor. Înainte de a plonja în subiect, vreau să îmi exprim respectul și recunoștința față de toți acei bărbați puternici și integri care știu să își ghideze și să își ajute cu determinare și claritate prezențele feminine din viața lor, și față de femeile care știu să își exprime rafinata senzualitate și să își descopere magia care răsare din trăirea conștientă a sensibilității.

Acum o săptămână primeam un scurt video pe FB de la prietena mea, Adelina. Un filmuleț care a declanșat stări atât de puternice în mine, încât – iată, a durat o săptămână să pot aseza în cuvinte cele trăite. Voi atașa postării materialul video despre care vorbesc, bănuiesc că va fi răscolitor și pentru voi.

Lipsa catastrofală a educației în domeniul acesta legat de sexualitate, senzualitate și feminitate mi se pare tulburătoare. La fel de tulburătoare mi se pare acestă realitate care ÎNCĂ este foarte vie în 2020. Și, deși reiese din filmuleț că mai degrabă în comunități defavorizate, vă spun clar că ne lovim de realitatea asta și la oraș, culmea…chiar în medii mai luminate.

Cred că ducem în noi, genetic cumva, zeci de ani de rușine și de reprimare a exprimării depline a feminității. Generații întregi de femei nu au știut să își iubească și să înțeleagă corpul. Nici acum nu facem asta, deși ne dăm cu smacuri și ne îmbracăm colorat. Pojghița aceasta a aparentei încrederi în puterea feminină este atât de subțite și atât de mare este hăul tristeții în spatele încă necoaptelor începuturi de asumare a feminității. Întâlnesc zeci de femei minunate la cursuri, femei care lucrează cu ele, care vor să se descopere, să se exprime și care fac eforturi supraomenești să vindece durerile neamului feminin. Vă admir și vă respect și vă mulțumesc vouă, tuturor celor care puneți cărămizile pentru a construi schimbarea și evoluția. Nu de puține ori am văzut câtă suferință au înmazaginat în corpul lor femeile, chiar și femeile curajoase despre care vorbesc. Dând zâmbetul la o parte, de multe ori vedem că se ascund ani de tristețe, că se ascund femei care nu îți trăiesc cu bucurie și naturalețe feminitatea în relația lor de cuplu sau în familiile în care sunt. Le admir pe cele care au puterea să își lase văzută vulnerabilitățile și care au ales să se pună în serviciul vindecării feminine. Am prietene pe care le îndrăgesc nespus și cărora le mulțumesc pentru tot ceea ce fac, ele sunt preotesele noastre moderne.

O astfel de femeie dragă mie este Liana, prietena mea. Ea organizează cercuri de femei și invită, cu blândețe și tărie de caracter, la o explorare transformatoare a prozunzimii feminității. Acum câteva luni, la o astfel de întâlnire ( Consiliul de Femei) s-a adus în discuție subiectul copiilor și nașterilor. Nu voi detalia acum cele vorbite, vreau doar să vă împărtășesc un moment al acelei seri care pe mine m-a copleșit. Eram 6 participante și brusc, intrând în poveștile de viață ale femeilor din neamul nostru, ne-a lovit o imensă tristețe, rușine și durere fizică. Am realizat toate câte povești de abuz sau de desacralizare a feminității s-au trăit în neamul fiecăreia. Oh…câtă lipsă de deschidere, câtă jenă în a ne deschide, câtă durere. Îmi este dificil să scriu despre asta și acum, la luni distanță. Ce vreau să vă transmit vouă, tuturor, este că multe din rănile astea, nevindecate, se găsesc încă în noi. Și iată cum, în 2020, avem încă de curățat rușini și traume provocare de o lipsă uluitoare de cunoaștere și de deschidere. Câte dintre mamele sau bunicile voastre au trăit deplin feminitatea lor? Cu cine au vorbit când au fost vulnerabile? Cum au relaționat intim în cuplu? Încă nu vorbim despre asta…încă chicotim la 14-15 ani rușinate de subiect și ne trezim la 20, 30, 40 că nu știm mai nimic despre miraculosul nostru feminin.

Avem curajul, noi toate, să îndrăznim să ne vindecăm? Vă invit să ne reamintim copilăria noastră, adolescența noastra, prima menstruație, primul sărut, prima iubire, incursiunea în atingere și senzualitate și tot așa. Oare ce descoperim? Ne uităm uluite la filmulețe cu femei care sunt atât de departe detrăirea conștientă în corpul lor, dar câte dintre noi ne tratăm corpul ca un templu? Câte dintre noi ascund suferință în corpul lor și încă nu au avut curajul să vadă ce doare și ce trebuie spus? Nu sunt mulți ani trecuți de la momentul în care aveam conversații cu prietene de vârsta mea sau chiar puțin mai mici, constatând câte riscuri ne-am asumat învătând pe pielea noastră lucruri care nu s-au discutat nicicând cu noi. Și nu pentru că nu s-a vrut a se discuta, ci pentru că nu s-a știut cum sau despre ce.

Ne-am obișnuit că iubirea e în anumite feluri, că sexualitatea e și ea tot trasată în linii fixe. Dar cât de mult ne cunoaștem și ne respectăm noi corpul, trăirile, individualitatea? Câte dintre noi comunicăm deschis cu partenerii noștri și câte dintre noi au suferit mutește ani la rând? Vă exprimați totalitatea feminității voastre? Mama voastră a trait asta? Bunica? Ce am moștenit ca sistem de credințe? Cum ne-am simțit când am fost ignorate? Sau înșelate? Cum s-au simțit rănile astea în neamul nostru? Îmi pare rău dacă zgândăr răni adănci, dar nu avem cum să ne facem bine dacă nu ne vindecăm femininul. Ca să avem bărbați mai prezenți, mai sensibili și mai conștienți, e cazul ca noi să ne trăim și exprimăm plenar feminitatea.

Vă îmbrățișez cu iubire!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site is protected by wp-copyrightpro.com