Astăzi o să vă povestesc. în scris, despre motanul meu, Milo. Despre cum a apărut el în viața mea și cum m-a învățat atâtea lucruri. Și, înainte de a mă apuca de subiect, trimit un zâmbet mare ca o îmbrațișare către toți cei care au animale de companie și care știu cum se manifestă aceasta teribilă și fascinantă poveste a iubirii necondiționate.

Acum 3 ani, fix pe 22 martie, în viața mea apărea o ființă care, pe cât de discretă era și este, pe atât de multă iubirea știe să poarte și să ofere. Locuiam încă în București atunci și țin minte că era o faină zi de primăvară, însorită și relaxantă. Cum îmi place să fac mișcare, imediat ce am revenit acasă din ale orașului treburi, am ieșit la o plimbare cu rolele. Toate bune și frumoase, aer, natură, parc, plimbare, muzică în căști. Revin acasă, vorbind la telefon cu prietena mea Ruxi…și, la câteva secunde după ce descui ușa și intru în holul apartamentului, văd venind din sufragerie un motan măricel, negru, cu clopoțel la gât. Îi spun Ruxandrei, „Vine o pisică neagră spre mine.” Aud imediat întrebarea amuzantă a prietenei mele „E reală sau imaginară pisica asta? Chiar o vezi sau e în mintea ta?” ( prietenele mele glumesc cu mine pe temele astea, ca o formă dulce de a mă lua peste picior când le vorbesc subiecte prea ezoterice). „Hai, hai, nu mă lua la peste picior. e vie, mare și neagră….Dacă-ți spun….uite, se tot învârte la picioarele mele, stai că-țti trimit o poză.” A urmat uimirea totală…în apartamentul meu, la etajul 1, se afla acum un motan extrem de iubitor care părea că mă cunoaște dintotdeuna. Mângai pisica și pornesc în a vedea ce am lăsat deschis și pe unde a intrat. Toate geanurile apartamentului închise…pisoiul cam mare ca să fi intrat pe nesimțite când am ieșit eu cu rolele….dar să nu ne obosim prea tare să înțelegem cum a intrat, încă nu e deslușit misterul nici după 3 ani, dar, ca să ne calmăm mintea, să zicem că a intrat când am ieșit eu afară.

Bun, urmează etapa a doua a serii…motanul părea tare iubitor în continuare, cum mă așez pe canapea, hop în brațe. Îl mangâi câteva minute, uluită în continuare și aud sonerie. Iau motanul în brațe, mă duc să deschid, sigură fiind că este adevăratul stăpân al pisicii la ușă. Deschid, vecinul de la parter mă întreabă senin de nu știu ce cheie de la interfon și îmi complimentează pisica. Îi răspund că nu este a mea, că m-am trezit cu motanul în apartament. Se uită ciudat, dar pare că vrea să mă ajute să găsim stăpânul. O oră ciocănim la toate ușile, întrebâm dacă s-a pierdut un motan negru…nimic…nici la scara mea, nici la cea vecină….nimeni nu știe nimic, nimănui nu îî lipsește o pisică la numărătoare. Intru din nou în casă, motanul tot la mine, iubitor nevoie mare. Zic ok, până găsim stăpânul, hai să te găzduiesc puțin. Se face aproape miez de noapte și la mine la ușă vin vecinii care îmi aduc mâncarică pentru pisici și nisip și mă felicită că am așa pisoi frumos. Măi să fie!

Etapa trei, zilele ce urmează, a fost un dans între țin pisica sau nu…Pozasem motanul, printasem afș, lipisem pe toate ușile, nimic…O sun pe Liana, prietena mea și o rog să mă ajute să mă centrez și să realizez dacă pisicul asta chiar e, de acum, motanul meu. După ce trec prin frica de a-mi pierde libertatea de mișcare, obsesia că un animal te ține blocat acasă și alte bla, bla-uri, cum mi se aseză starea, hop, iar sare motanul în brațe și topit total pe mine mă face să realizez că asta este…de acum am motan.

Și iată, de când a apărut Milo au trecut trei ani. Dar parcă e cu mine dintotdeauna. Țin minte că îî povesteam Ioanei cum dezinfectez totul (dezinfectam, la început…și încă aveam în minte separarea între spațiul meu și spațiul dedicat animalului…ha!) și cum ea râdea și îmi spunea cum o să-mi treacă mania asta în câteva săptămâni. Și am crezut-o, doar are și ea minuni cu blană. Țin minte ce alergie îngrozitoate aveam la blana de pisică și cum după câteva minute de contact, strănutam jumătate de zi…prima săptamână cu Milo am avut un nas curgător, a doua săptămână mai puțin și tot așa…iar acum nu mai e nici urmă de alergie. La nici un fel de blană de animal….curios, nu?

Am cunoscut, în acești 3 ani, iubirea incredibilă pe care o aduc animalele în viața noastră și Milo este un companion fantastic în toate procesele mele. Este acolo când prepar uleiuri și deschid cutia cu arome, este acolo când țin cursuri online, este acolo când citesc, când mă culc, când mă trezesc. Doarme cu mine, comunică în fiecare zi, oferă aceiași iubire tuturor membrilor familiei, stă la fiecare dintre noi, pe rând, în brațe și are gesturi de o tandrețe uluitoare. Nu îi place să existe tensiune în casă, se supără dacă ridicăm tonul unii la alții, ne obligă să învățăm să facem pauze și să stăm și să ne relaxăm. Având pisică, am înțeles câtă nevoie au toate ființele de tandrețe, de grijă, de hrană bună și apă curată, cât de bine ne simțim când sunt sănătoși și ei și noi, cât de mult îți cucerește sufletul și spațiul (ooooo, daaaa) un astfel de zăpăug blănos.

Multumesc că ai apărut în viața mea, Milo drag!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site is protected by wp-copyrightpro.com