Astăzi voi scrie despre o temă ce s-a decantat în ultimul timp și s-a așezat ca o concluzie a unor gânduri ce au tot umblat prin mintea-mi. Tema este legată de oameni și de zei, de raportarea la credință, la condiția de om și la puterea divină.

De ani buni mă perind prin fel de fel de cercuri de oameni faini preocupați de spiritualitate și de înțelegere mai profundă a realității. Tot de ani buni mă caut pe mine și doresc să mă înțeleg. Una dintre constantele surprinderi pe care le trăiam de fiecare dată când încercam să echilibrez în sine și în mediul meu apropiat ce aflam valoros, era lupta între uman și divin. Sau între real și nevăzut, între ce este și ce poate fi.

Și am realizat că, una dintre principalele surse ale nefericirii este faptul că ne vedem ca fiind zei în situații în care este omenesc să ne purtăm ca oameni și ne manifestăm prea limitat în situații în care ar fi minunat să ne conectăm la partea noastră elevată și divină. Sau îi vedem pe alții ca fiind zei atunci când bine ar fi să îi cunoaștem de la egal la egal, și uităm să vedem cât de spectaculoși sunt cei prin care circulă înțelepciune și pe care îi supunem unor reguli prea pământene.

Ca și cum răstălmăcim concepte sau jonglăm cu ele fără discernământ. Omul e om în marea parte a timpului. Da, din când în când îl mai trec fiori divini și este ajutat să mai salte puțin. Dar tot om rămâne. Și cel care dă sfaturi pe post de zeu și cel care crede că se poartă ca un sfânt. Și omul cam uită ce este smerenia și câte minunății aduce ea.

Sunt ani de când contemplu smerenia și țin minte că într-o seară am aflat că poziția clasică de rugăciune, cea în genunchi, cu palmele unite și cu capul ușor plecat are mai multe semnificații…că în zona genunchilor și în zona palmelor avem nuclee energetice importante care ajută în conectarea cu cerul și pământul. Mă tot gândeam ce e cu capul ăsta plecat și brusc mi-am imaginat că în timp ce mă rog se deschide o poartă în fața mea, prin care pot intra numai cu capul plecat. Bine ar fi să luați și metaforic ce zic, inclusiv poarta de care zic. Uneori nu poți vedea sau auzi măreția unor lumi superioare pentru că ești în prea mare agitație sau pentru ca ai devenit cam zeu și sunt cam mulți zei care se tot bruiază între ei.

Am trăit și eu ca o zeiță, una self made sau self imposed și tare îmi plăcea de mine așa și tare îmi plăcea că și altora le plăcea când eram zeiță. Ce ne place să credem în chestii și să dăm puteri supraomenești oamenilor. Ca în celebra reclamă de la cosmetice…pentru că merit. Cursuri întregi de auto-dezvoltare și cunoaștere își bazează întreaga programă pe asta. Și oare câte dintre ele sunt utile părții umane din noi? Cât părții cu adevărat divine din noi?

Am trăit și trăiesc și ca om și ultimul an m-a adus tare în contact cu limitele mele dar și cu puterile mele. Când îi pui sau te pui artificial pe un piedestal și uiți natura de om, viața are grijă să îți reamintească. Nu e scopul acestui articol să detaliez procesul prin care am trecut eu, voi folosi însă experiența mea de deconstruire de anul trecut și de anul acesta pentru a reaminti ce importantă este raportarea autentică la sine și la divin.

Ne jucăm de multe ori cu planurile divine și credem că știm așa multe și că le știm așa bine. Pe mine „zeificarea” m-a dus, în timp, la o stare de alienare. Acum o recunoasc și în jurul meu. Când iubirea pe care o vrei trebuie să fie divină, când menirea pe pământ trebuie să fie spectaculoasă, când cartea pe care o scrii trebuie să aibă cuvinte de aur și când toți cei cu care relaționezi trebuie să fie și ei la fel de zei ca tine….nu faci decât să te separi de viață. Să uiți de cât de firesc și de nesofisticat curge, de fapt, viața. Uităm când să fim oameni și când să fim zei. Când e nevoie să iubim necondiționat, să iertăm, să fim buni și nelimitați în a înțelege și a dărui…când e nevoie să ne accesăm suflarea dumnezeiască din noi, atunci brusc ne arătăm cea mai limitată versiune a omului din noi. De prea puține ori sunem zei când un om are nevoie de iubirea noastră în vremuri de răscruce sau când plantele sau animalele au nevoie de grija noastră…atunci putem să ne scoatem la iveală super puterile…super iubirea, super toletanța, super compasiunea. Și cam uităm să fim zei atunci, dar suntem zei la muncă și în metrou și la cursurile de elevare a spiritului. Cum oare ajungem să răstălmăcim atât de tare momentele?

Închei prin a vă scrie despre o minunată lecție învățată de la un drag prieten, un om de la care am învățat despre smerenie și simplitate. De multe ori lăudam munca acestui om și de fiecare dată când îmi arătam elogioasele aprecieri primeam un decent mulțumesc și atât. Tot simțeam să intru în detalii…”dar cum de ai talentul ăsta, dar cum de reușești, dar cum de ai tehnica asta desăvârșită și cum de ești atât de discret în legătură cu realizările tale?”. Mi-a răspuns atât de calm și de frumos și atât de valoros pentru mine, și acum pentru noi. Omul mi-a spus că dacă Dumnezeu i-a dat un har, acela de a putea să meșteșugărească cu mâinile, este datoria lui să muncească zilnic și să creeze, acesta fiind felul lui de a mulțumi divinității pentru acest har. Atunci am învățat cum arată scânteia divină din om, cum se îmbină zeul cu omul și cum e firesc și sănătos să nu uiți să fii smerit.

Știu că poate este o temă lungă și grea, vă invit să contemplăm puțin cât de uman și de normal ne trăim viața. Știm să ne exprimăm cu smerenie de om harurile în viața noastra de zi cu zi? Când viața ne pune în situații grele, știm să ne accesăm partea divină și să cerem să dăm dovadă de bunătate, discernământ și tărie de caracter?

Sursa foto: https://wp.biologos.org/wp-content/uploads/2017/01/AdamGodSisteneChapel2.jpg

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

This site is protected by wp-copyrightpro.com